Twentiseală

Nu zi: “Hop!” până n-ai sărit. Această zicală cred că e valabilă pentru caracterizarea manşei duble din şaisprezecimile Europa League a echipei olandeze, Twente şi echipei noastre, Steaua.
S-au scris multe şi nevrute despre această dublă, fiindcă alte subiecte nu au fost atât de importante când e pauză în campionat. Alte sporturi, deşi în plină desfăşurare, nu prind la public, deoarece suntem prea fotbalizaţi ca să vedem şi altceva.
Vreau să-mi imaginez o zi în care ziarele de sport să ignore fotbalul şi mai ales Steaua(Becali).
Vreau să fie posibil un astfel de experiment şi să fie pus în practică cât mai curând posibil.
Vreau să răsară această idee şi în creierul celor ce stau acolo sus în redacţie şi dau ordine şi frâu liber spre calea palatului.
Vreau să uite lumea pentru o zi de tâmpeniile unui cârlan, ca să poată fi mai aproape de perceperea adevărului şi realităţii.
Vreau să nu ţină cont, măcar pentru o zi, redactorii-şefi, de banii cuiva care curg pe la ei.
Vreau măcar pentru o zi să dea dovadă de demnitate şi să realizeze fericirea adusă de sentimentul respectiv, atunci când ajuţi ca lumea să fie mai curată, mai fină, mai aproape de perfect.
Vreau să dăm pe replay meciul cu Twente, dar fără declaraţii, opinii, avantcronici şi să realizez că m-am înşelat  în privinţa unui alt posibil rezultat.
Vreau să nu-i fi văzut mutra omului care mi-a distrus visul copilăriei, Steve McClaren şi să văd în linişte un duel floraro-carpatic.
Vreau multe în privinţa a ceea ce s-a disputat într-o săptămână a Stelei de Europa League, dar oare nu prea mult?
Eu zic că nu e prea mult, fiindcă în mare parte e realizabil, dar trist e că nu depinde de mine, un mic suporter, care încă mai suspină după înfrângere.
Cred că ar fi fost un alt rezultat cu o săptămână mută.
Rivalii sunt fericiţi de atenţia acordată Stelei, deoarece ei sunt uitaţi. Uitaţi pentru a putea a se pregăti în linişte de un debut în returul campionatului. Chiar dacă sunt departe de România, undeva prin ţările calde, ei se simt mai bine decât acasă, în ciuda lipsei apropiaţilor, imobilelor proprii, maşinilor personale. Poate că nu toţi se simt astfel, pentru că aceştia prea au devenit dependenţi de această atenţie şi prostie creată în jurul lor.
Nu o să menţionez invidia acestora faţă de participarea Stelei în primăvara europeană, fiindcă nu-şi are locul aici, deşi sunt conştientă că a fost majoră.
S-a finisat şi visul nostru, al revederii unui nou 2006, magic, dar clandestin. Clandestin, pentru că în inimile noastre mai exista o speranţă cât de mică, ascunsă, despre o viitoare fericire trăită sufleteşte în roş-albastru. Oricât de pornit împotriva situaţiei, creată de oaia transfomată genetic în om, oricum aseară inima a tresărit la ritmul meciului de la Enschede. Aşa suntem noi, trişti, dar cu speranţă. Nu ştiu de care speranţă, dar să fie una care să elibereze fluturele cu o aripă roşie şi alta albastră spre lumina fericirii.
La sfârşit aş vrea să explic titlul dat acestui post. Ar consta din rezultatul adunării a două cuvinte, Twente şi sinchiseală. Poate că mulţi dintre voi s-ar fi gândit la plictiseală, dar nu are tangenţe acest titlu cu o astfel de stare.
El exprimă preocuparea tuturor faţă de soarta Stelei. O soartă incertă, dar care nu a putut trece de valul olandez.
Dacă mă uit în DEX şi reflect sensul cuvântului “sinchiseală” în acest post, atunci reiese că interesul meu faţă de această dublă a Stelei a contat. A contat astfel încât să mă doară că Steaua nu a trecut de Twente.

 

Descătuşare

A venit şi timpul pentru a-mi elibera stresul de peste o lună. Acum mă simt mai om, cu picioarele pe pământ, nu că până nu ar fi fost, dar le simţeam păşind prin noroi. A trecut greul examenelor, restanţelor, măririlor şi aş dori să specific că sunt primele din viaţa mea. Abia acum pot să afirm cu certitudine că sunt studentă.
Parcă mă simt fericită, nu ştiu de care fericire, dar e o combinaţie dintre iute, dulce, amar şi poate acru. E stranie această senzaţie, dar plăcută.
Am scăpat de comunicare vizuală, fundamentele comunicării, introducere în mass-media şi acest gând îmi dă aripi, fiindcă urăsc genul de materii bazate pe teorie. Ne tot ziceau că aceste materii pun temelia unui bun jurnalist, însă după mine ele mai tare te îngroapă.
E vineri şi poate ar fi trebuit să mă disting undeva cu o bere lângă mine şi cu prietenii, dar am ales cea mai simplă variantă, fiindcă simplitatea acum mă cuprinde. Vreau linişte să fie, măcar câteva zile până a începe un nou semestru. Urmează 2 zile, care simt că vor pline de acurateţe, finitate şi bunăciune, vorba unei prietene. Abia aştept mâine să mă apuc să gătesc ceva bun pentru mine, ceva ca-n vremurile bune, când eram acasă şi toată bucătăria era a mea. Sper ca mâine să nu mă deranjeze nimeni şi să pot ajunge la finalul zilei cu starea de acum.
Pentru toţi cei care ar vrea să simtă o astfel de fericire, cred că ar fi necesar să uite de tot pe această lume şi să se lase dus de valul iernii lapoviţeşti. Am utilizat un cuvânt nemaiîntâlnit, fiindcă aşa vrea creierul meu să gândească, numai pentru el, numai pentru unicitate.
E stranie starea mea, dar zic eu minunată.

 

Eroii care se ascund

Trăim într-o vreme în care toţi românii sunt în căutarea unui erou naţional. Ne-am săturat de Ştefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza şi Mihai Eminescu.
Aceştia sunt în istorie, dar istoria românilor are nevoie de alţi noi eroi.
Dacă-ar fi să vă întreb pe fiecare, cine e cel mai mare român, atunci răspunsurile ar fi numărate.
Mihai Viteazul, Ion Luca Caragiale, Florin Piersic, Nadia Comăneci, Gheorghe Hagi, ar fi doar câteva dintre răspunsuri. Ei sunt mândria ţării noastre, dar sunt în istorie. Însă noi avem nevoie de prezent istoric.
Noi suntem doriţi de nişte ore de patriotism feeric. Ne dorim ca inimile tuturor românilor să bată la unison.
Tot mai puţine momente unice în care ne adunăm în familie, cu prietenii să sorbim o cafea şi să privim o finală a unei competiţii, având ca protagonist un român.
Ne mulţumim cu fericirea altora şi istoria noastră rămâne aceeaşi.
Zilele acestea lumea sportului a oferit plăcerea vizionării mai multor campionate europene, cum ar fi la polo, handbal, patinaj artistic. Ba chiar mai mult, având în vedere că tot în această perioadă s-a desfăşurat şi Australian Open, la Melbourne.
Zile minunate pentru sârbi, danezi, ruşi, mai puţin pentru români.
Serbia este campioana europeană la polo, naţionala sa de handbal a jucat în finala europeană, sârbul Novak Djokovic a câştigat turneul de tenis de Mare Şlem, Australian Open.
Danemarca este campioana europeană la handbal, iar ruşii au excelat pe primele poziţii la patinaj artistic şi desigur, tenis.
O rază de fericire a fost şi pe chipul nostru, atunci când românul Horia Tecău a câştigat la dublu mixt, alături de americanca Bethanie Mattek-Sands, turneul de Grand Slam din Australia. Însă nu pentru mult timp, fiindcă declaraţiile lor ne deschid ochii: “Vreau să dedic victoria părinţilor mei, ei sînt temelia carierei şi educaţiei mele. Le datorez foarte mult”.
Sorana Cârstea, jucătoarea română de tenis(locul 59 WTA), fiind întrebată într-un interviu acordat jurnaliştilor de la Melbourne, dacă e greu să ajungi jucător de tenis în România şi dacă are parte de ajutor din partea Federaţiei Române de Tenis sau a altcuiva, aceasta a răspuns clar: „ Nu. Nu m-a ajutat nimeni. Totul s-a întâmplat datorită părinţilor mei. Le datorez totul părinţilor. Am muncit foarte mult, pentru că venind dintr-o ţară ca România, unde nu avem nici un fel de condiţii, unde avem trei terenuri de hard, trebuie să lupţi foarte mult ca să ajungi unde vrei. Pentru noi lucrurile sînt de două ori mai grele, dar apreciezi mai mult anumite lucruri cînd ajungi să le ai.”Cu aceste cuvinte s-a spus totul.
Privim cum alţii au sport, iar noi – bătaie de joc.
România e în criză financiară, iar primăriile nu au bani pentru a investi în sportul juvenil. Ele au bani pentru noi tramvaie inutile şi centre de adăpost pentru câini. Am ajuns să avem alocaţie pentru întreţinerea unui câine de 120 de lei pe lună, iar alocaţia unui şcolar este de numai 40 de lei.
Atunci când un pui de om îşi are debutul în viaţă, nici măcar de strictul necesar nu are parte.
Alimentaţie, igienă, adăpost, toate sunt un mister, căutat în beznă de către părinţi.
Dacă aceasta e situaţia cu un copil, atunci sportul juvenil unde se află?
Recunosc că s-au înfiinţat cluburi sportive, dar acestea nu sunt finanţate de către stat sau doar foarte subtil. Oamenii de afaceri investesc şi părinţii care-şi mai dau copiii să practice un sport.
Ca exemplu nu vă ofer un oraş mare, Câmpia Turzii fiind locuit de circa 30000 de oameni, cu care primăria locală se mândreşte a avea 10 ramuri sportive dezvoltate. Am ajuns oare să ne mândrim că nu putem decât să oferim o masă gratuită pe săptămână unui jucător de volei care a jucat până nu mult timp în urmă în Divizia 1, fiindcă Primăria locală are un buget de doar 3000 lei alocat pentru toate sport?
Echipamente, mese, întreţinere, antrenamente, toate sunt din banii părinţilor copiilor rămaşi. Restul n-au mai rezistat şi au decis să se lase de volei.
Astfel a ajuns o echipă să joace în Divizia A2, decât să lupte pentru un loc în fruntea clasamentului naţional de volei.
Aceasta este situaţia la oricare sport din ţară. Nu ne rămâne decât să privim în continuare la televizor cum celelalte ţări sunt campioanele lumii.
După cum am relatat mai sus, Danemarca este noua campioană europeană de handbal, care are 130.000 de handbalişti legitimaţi, exact atâția câți are tot sportul românesc, la un loc, în toate disciplinele pe echipe.
Părinţii au cedat. Visul de a-şi vedea feciorul sau fiica jucând o mare finală de volei s-a terminat demult, iar copiii nu mai au sclipirea în ochii care privesc un meci de polo.
Reuşesc doar cei care au avut norocul de a se naşte într-o familie înstărită sau cei foarte talentaţi şi norocoşi.
Aceştia suntem noi, aceştia sunt eroii noştri, care vor face istoria să plângă în continuare după un Henri Coandă, un Ivan Patzaichin şi un Gică Popescu .

 

Moldova, ţară fără de mamă

De-ar fi să-mi caracterizez ţara printr-un cuvânt, aş spune “dor”.
Doina şi dorul sunt cuvintele din limba română, care nu-şi găsesc echivalentul într-o altă limbă din sutele care există şi nu e întâmplător acest lucru, fiindcă ele sunt cele care ne caracterizează.
Balada Mioriţa este considerată capodopera absolută a literaturii noastre populare cu care ne mândrim şi slăvim în lume, ca fiind cea mai frumoasa epopee pastorală din lume. Ea evocă întreaga noastră istorie, dar eu zic şi prezentul, fiindcă dorul şi jalea ne împânzeşte şi acum sufletul.
Mii de copii au inima în lacrimi şi durere, fiindcă au rămas fără parinţi.
Nu sunt orfani în acte, doar în suflet, fiindcă părinţii lor sunt în căutarea undeva în lume a unui trai mai bun.
Potrivit unor estimări, numărul emigranţilor de muncă se situează în prezent între 400 şi 700 de mii de persoane. Alte surse vorbesc despre un număr de circa 1 mln. de moldoveni aflaţi peste hotare.
Ochi trişti, chipuri îngândurate ar unor micuţi care îşi au debutul într-o lume „modernă” şi „democrată”. Aceasta este imginea de ansamblu a oricărui colţ din Republica Moldova.
În raionul Făleşti trăiesc 1240 de copii care au un părinte plecat peste hotare şi circa 730 – cu ambii părinţi, conform datelor secţiei raionale de asistenţă socială.
Baltag Iana, asistentă socială în satul Pînzărenii Vechi, Făleşti, susţine că peste 470 de persoane din sat sunt plecate la muncă peste hotare – în Rusia, Italia, Portugalia, Franţa etc. “Vizităm des aceşti copii, ei sunt bine asiguraţi din punct de vedere financiar, dar sufletul omului nu-l poţi mângâia numai cu bani. Au cele mai performante telefoane mobile, calculatoare, poartă haine de firmă. Unii au şi maşină, cu care se plimbă numai prin sat, pentru că încă nu au permis de conducere, dar tristeţea nu le mai dispare din ochi.” spune aceasta.
E greu să nu-i curgă lacrimi unui copil, atunci când vorbeşte despre părinţii săi plecaţi peste hotare, asta am simţit-o şi eu, atunci când eram în casa familiei Crudu. Am întâlnit un frate şi o soră, de 8 şi respectiv 13 ani, care au rămas cu bunica de 4 ani, părinţii lor fiind plecaţi în Rusia la muncă în domeniul construcţiilor.
Nicoleta şi Tudor se pot simţi fericiţi, fiindcă ai lor vin acasă odată în jumătate de an, iar în sat sunt mulţi copii, ai cărora vin poate odată pe an sau chiar mai rar, fiind plecaţi la mai mare depărtare, cum ar fi Italia, Portugalia, Israel etc.
Au o casă foarte frumoasă, haine scumpe, au cam totul din ce ar avea nevoie un copil de vârsta lor, dar dragostea părintească lipseşte, acolo unde ar trebuie nedesăvârşit să fie.
Băiatul e mai melancolic de fire şi deseori varsă lacrimi involuntar, dar surioara lui mai mare imediat îl îmbrăţişează şi îi alină o mică parte a durerii continue.
Zilnic vorbesc la telefon şi prin internet cu părinţii. Îşi ascund lacrimile imediat cum îi sună. Nu vor să le facă inimă rea. Discută ore întregi. Işi închipuie că sunt fericiţi, că sunt alături, chiar dacă nu-i poate mângâia mama şi nici nu pot sta alături de tata.
Succesele şcolare e tot ceea ce le aduc în dar aceşti copii, dar oricum părinţii zâmbesc, fiindcă-i văd în viaţă şi au un acoperiş desupra capului şi o bucată de pâine pe masă.
Nicoleta ne mărturiseşte că la ea în clasă sunt doar opt copii, care au părinţii acasă, la restul sunt împrăştiaţi prin lume, ori unul, ori ambii. “Mi-e nespus de greu, mai ales la fiecare început de an şcolar, când vin copiii însoţiţi de părinţi la careul solemn, dar eu mereu sunt însoţită de bunica.”           Nicoleta nu ştie ce înseamnă să discuţi cu mama şi să-i ceri un sfat atunci când ai o problemă la şcoală sau nu ştii cum să depăşeşti o situaţie mai delicată cu colegii.
Le trimit colet şi bani în fiecare lună, dar totuşi dragostea nu încape în acestea.
Incontestabil, aspectul pozitiv al migraţiei părinţilor este îmbunătăţirea situaţiei financiare a familiilor, dar migraţia lor afectează starea psiho-emoţională a copiilor rămaşi acasă.
Am fost şi noi copii, dar am avut o copilărie, o mamă, un tată alături, care ne aşteptau acasă cu mâncare caldă, cu un zâmbet, cu o vorbă dulce şi avea cine să ne întrebe cum a decurs ziua respectivă, avea cine să de dea un sfat sau pur şi simplu să fie un împărtăşitor al gândurilor şi emoţiilor noastre zilnice. Dar aceşti copii ce au şi ce amintiri vor avea?
O întrebare retorică, care nimeni nu încearcă să-i găsească răspunsul, fiindcă dincolo de aceasta nu este nimic, doar durere şi dor.
Răspunsul statului la fenomenul copiilor singuri acasă s-a materializat într-un plan de acţiuni cu privire la protecţia copiilor rămaşi fără îngrijire părintească pentru anii 2010-2012. Acest document prevede modificarea cadrului legislativ în scopul responsabilizării părinţilor plecaţi peste hotare în vederea respectării drepturilor copiilor.
Dar acest plan de acţiuni nu ajută cu nimic acestor copii, drama prin care trec aceştia este greu de imaginat, astfel încât unii dintre ei nu reuşesc să depăşească trauma psihologică survenită o data cu despărţirea de părinţi şi pot recurge la suicid.
La fel cum tema baladei Mioriţa este transhumanţa, care se îmbină cu o adevărată concepţie despre legătura viaţă-moarte, exact e şi soarta ţării noastre, copiii fiind protagonişti.
Fiecare copil are dreptul la viaţă,creştere şi dezvoltare sănătoasă.
Fiecare copil are dreptul la familie.
Toate acestea sunt inhibate de sărăcie şi aşa zisa “democraţie”.
Într-un sfârşit în suflet nu rămâne decăt dorul românesc şi inegalabil, la propriu şi la figurat.

 

Zbucium

Aş vrea să privesc spre cer,
Dar perdeaua zice că prea mult cer.
Oare de ce mă-mpiedică ea?
Poate nu mai am cam ce vedea?
Încerc să-mi strecor privirea-n gol,
Dar vântu-mi şopteşte să rămân pe loc.
Nici nu reuşesc a mă urni,
Că norii încep a mă stăpâni.
Cât să mai am răbdare?
Când am nevoie de un pic de soare…
Gândul meu se zbuciumă profund,
O luptă acerbă dintre ochii cei de plumb,
Dar nu mai pot face nimic,
De parcă-aş fi sufletul pitic…
Nu…El îşi întinde mari aripi,
Ca să mă-nnegrească cu polipi.
Eu ştiu că e doar o farsă,
Fiindcă inima mi-e neştearsă,
Ea a aşteptat o rază, doar atât…
Oare e atât de greu de-nmiresmat?!
Sunt mii şi mii de ciori în zare,
Dar nimeni nu-i vede ca pe-o ameninţare,
E suficient să mai rostesc ceva,
Că toţi zboară deasupra mea.
Vreau libertate, nimic mai mult,
Simfonia vieţii  s-o ascult,
Oare e prea mult?!

 

Mingea de sub şapcă

Părea a fi o zi de joi
obişnuită, în care să mă tot plimb prin facultate, pe la cursuri şi seminare,
încercând să învăţ câte ceva. Şi zic asta pentru că abia am început să intru în
lumea jurnalismului mic. Ştiam că de la 10 am cursul de jurnalism sportiv, dar
nu ştiam că acesta va fi unul special, prin care să marcheze ziua respectivă.
Mergeam grăbită spre sală. Intru alături de alţi colegi mai mari şi îmi aleg un
loc mai în faţă, nu că aş vrea să mă bag în seama, ci ca să-i văd privirea,
fiindcă doar aşa înţeleg mai bine ce zice profesorul. Era însoţit de un domn cu
chipiu pe cap, iar pe subt acesta zăream un chip cunoscut, dar nu puteam
realiza cine-i mai exact. Zâmbea către toţi dulce, în timp ce profesorul
încerca să ne spună că în această zi vom face ceva inedit. Nu ştiu care a fost
măreţul moment de a-i recunoaşte identitatea, dar percepusem clar că omul
respectiv este nu altcineva decât Ionuţ Badea, actualul antrenor al echipei U
Cluj. Imediat au dat buzna şi emoţiile peste mine. Nu-mi pot explica de unde
izvorau atâtea emoţii, dar cauza o ştiam sigur, sunt un boboc care abia a păşit
pe pragul lumei de informaţii. Priveam cu nesaţ la cei doi, care poate îmi vor
marca soarta pe parcursul vieţii. Curiozitatea era prea mare, pentru a o putea
stăpâni cumva şi astfel se transformase într-un tremur sfios. Eram faţă în faţă
cu doi oameni maturi, trecuţi prin culmile şi coborâşurile vieţii, dar nu
aceasta mă minuna, ci faptul că ei sunt ceea ce vreau eu să devin. Alături de
ei mă simţeam mult mai aproape de ceea ce îndrăgisem de mică, eram alături de o
parte din vis. Discutau prietenos despre o temă oarecare, ca doi oameni simpli,
care se ştiu de-o viaţă şi care pot discuta despre orice şi oricând. Noi, de
partea cealaltă aşteptam indiscreţi urmarea. Razele soarelui pătrunseseră peste
tot în sală, făcând-o mai luminoasă ca oricând, de parcă şi acest astru ceresc
ar fi simţit că această zi este un specială. Printre şoşotele de studenţi,
profesorul a ţinut să-l prezinte pe acest domn, dar spre mirarea mea, respectivul
a ţinut ca el să se prezinte şi să facă o introducere a ceea ce urma să se
desfăşoare. Era prima mea conferinţă de presă, să zic. Ştia că noi suntem abia
nişte mici furnicuţe ale jurnalisticii, dar oricum emoţiile erau şi din partea
sa. Poate că văzuse o mulţime de jurnalişti, poate că cunoscuse mulţi tineri de
vârsta noastră, dar totuşi ochii săi spuneau că emoţiile sunt prezente în
interiorul său. A început calm să ne relateze pe scurt istoria vieţii sale de
până atunci, atât ca jucător, cât şi ca antrenor. Ascultam cu plăcere ce zice,
dar fluturaşii din corp tot înteţeau a bate din aripi, mai ales că ştiam că
după ce termină de vorbit, va trebui ca noi toţi să-l asaltăm cu întrebări.
Asaltat ar fi prea mult spus, deoarece nu suntem încă atât de copţi la minte,
dar măcar apţi pentru a da căteva întrebări. A finisat evident cu faptul că
actualmente este antrenor la echipa Universitatea Cluj şi că ar urma să aibă
meci în campionat cu actuala ocupantă a primului loc din Liga 1, Dinamo
Bucureşti. A precizat clar că câinii prestează un joc bun  în actuala stagiune şi că jucătorii echipei
respective ,,sunt nişte băieţi de toată isprava,, , urmând să zică că-I
consideră principalii candidaţi la câştigarea titlului de campioană a României.
Prima întrebare a curs de undeva din spate, care evident era legată de
pregătirea echipei sale pentru acest meci. A explicat convingător faptul că la
echipa sa este o stare de echilibru, dar nu neapărat că chiar aşa e, ci pentru
că în ultima perioada presa a tot speculat faptul că în echipa sa s-ar fi
format mai multe grupuri. Sistemul tactic pe care s-a bazat şi în precedentele
meciuri rămăsese acelaşi şi la acest meci, 4-3-3. Ca o umplutură ne-a mai zis
că el la-nceput a încercat să se impună cu un 4-2-3-1, dar a renunţat din cauza
apariţiei mai multor probleme. Despre jucători ne-a anunţat că toţi sunt apţi
de joc şi că poate i-ar fi greu să aleagă primul 11, dar privirea sa transmitea
clar că titularii vor fi cam aceeaşi şi nu ar avea de frământat asupra acestui
lucru. Nişte întrebări simple şi tipice unei conferinţe de presă înaintea de o
partidă oficială. Vroiam să trec undeva peste aceasta, fiindcă nu-mi place să
fac acelaşi lucru, ba din contra să aduc ceva mai interactiv în discuţie.
Mi-era teamă să nu zic o tâmpenie, dar totuşi am revenit cu picioarele pe
pământ şi am continuat prin a-l întreba de viitoarele tranferuri din iarnă.
Poate că era prea devreme pentru a da astfel de întrebări, dar totusi am zis-o.
Poate pe undeva fusese surprins de această întrebare, dar totuşi răspunsul său
venise curgător după, prin a afirma că s-ar putea să renunţe la unii jucători,
sau ar putea achiziţiona unii pentru un supliment de valoare, dar pe ce posturi
şi cum se va realiza aceasta, rămâne să stabilească în pauza din iarnă. Atunci
am constatat eu că acest om este foarte calculat şi inteligent. Ceaa ce m-a
mirat este că totuşi printre toate gândurile sale expuse nouă a scăpat o umbră
de nesiguranţă, legată de echipa sa, şi anume faptul că înainte de meciul cu
Braşov, care fusese cu o etapă în urmă şi se soldase cu victorie pentru
studenţi, se produse o ruptură la echipă, care nici el n-o putea explica, dar
el speră că această situaţie a fost depăşită. Cu seninătate în ochi ne-a
declarat că el mereu joacă la victorie, indiferent de adversar, şi l-am crezut
fiecare din noi, fiindcă undeva semăna cu noi, la fel cum dorim şi noi să ne
afirmăm din mulţime, facem orice pentru a realiza aceasta, la fel şi el are
nevoie de victorii pentru a ajunge cât mai sus în cariera sa de antrenor. Mai
trecuse din emoţii din ambele părţi, dar atmosfera rămânea a fi la fel de
agreabilă ca şi la debut. Deja am devenit şi noi mai pricopsiţi, şi iată că
băiatul din stânga mea a adus în discuţie vorba despre naţională. Evident că
fiecare antrenor din lumea aceasta îşi doreşte să antreneze măcar o dată-n
viaţă echipa naţionalei sale, dar cum în România aceasta este o temă destul de
bulversată, mulţi antrenori evită să răspundă. Nu sunt sigură dacă ar fi expus
la oricare altă conferinţă de presă atât de deschis acest subiect, dar mă bucur
că măcar în această sală mică a făcut-o pentru noi. Ştie că încă nu ar fi gata
să preia naţionala, dar îşi doreşte mult acest lucru şi chiar şi-a permis să
zică că ar trebui să fie promovaţi mai mulţi tineri la naţională, din perspectiva
sa. Unul din jucătorii săi, şi anume Sebastian Cojocnean are avea toate
premisele de a ajunge în primul 11 al echipei naţionale, dar nu poate decide
decât actualul selecţioner, Victor Piţurcă. Tot duşi pe alte căi am fost, până
când am revenit iar la subiectul legat de echipa care o antrenează acum, a
şepcilor roşii. A rostit clar că îşi doreşte continuitate la echipa antrenată,
iar un obiectiv frumos ar fi să ajungă în cupele europene. Nu puteam evita
subiectul rivalităţii, dintre U şi CFR, mai ales că el poate ar fi fost departe
de până acum de acest fenomen fotbalistic. Ne povestise că deseori pe stradă,
sau alte locuri în care merge în oraş, aude în spate tot felul de vorbe, şoapte
ale oamenilor cu CFR. S-a pronunţat negativ, dar oarecum îndoielnic, atunci
când fusese întrebat dacă i s-ar propune un proiect la cealaltă echipa
clujeană. ,,La-nceput ar fi ales poate CFR, dar acum nu poate să spună asta,, a
zis el. Mai apoi a urmat comunicarea sa despre ce înseamnă să fii un antrenor
tânăr în România. Din perspectiva sa, un antrenor tânăr e important să
asimileze diverse cunoştinţe, să facă diferite studii, deasupra cărora să
aplice o filozofie adaptată lui. Detaliile sau hazardul trebuie să persiste la
aceşti antrenori, iar raportul uman dintre jucător-antrenor să fie unul bine
pronunţat, bazat pe respect şi deschidere. Despre el poate spune că este un
antrenor ofensiv, nu lasă lucrurile la o parte şi are o latură de a face un
fotbal complet. Nu are nici un model de antrenor, dar uneori îi studiază şi pe
Guardiola, şi pe Mourinho. El este antrenorul care le oferă libertate
jucătorilor, fiindcă ei singuri trebuie să realizeze că sportul este cel mai
important din viaţa lor. Atacanţilor săi le mărturiseşte că 50% e să dai o pasă
eficientă pentru ei, iar 50% e să înscrii goluri. Dacă ar fi să aleagă dintre
Messi şi Ronaldo, l-ar alege pe primul, deoarece acesta este concentrat pe
scop, şi nu ar avea nevoie de unul care vine să facă ceva doar demonstrativ.
Omului simplu- Ionuţ Badea îi place foarte mult să citească, şi dacă nu ar fi
fost fotbalist, respectiv antrenor, ar fi mers pe această cale. Citeşte multă
beletristică, iar dintre scriitorii preferaţi ar fi Mircea Eliade, Alexandru
Paleologu, Andrei Pleşu. Spre final a descris succind Clujul, ca fiind un oraş cosmopolit,
plin de istorie şi măreţie. Înainte de despărţire a ţinut să aibă el ultimul
cuvânt către noi şi a fost foarte important, mai ales pentru mine, prin a spune
că fiecare dintre noi are o scânteie în el, iar ceea ce trebuie să facem e să
aprindem flacara talentului în noi şi să-l lăsăm să ardă veşnic.

 

Un coşmar

Bătăile inimii erau mult prea mari pentru a fi controlate, iar întreg corpul era într-o stare de nelinişte nemaivăzută. Nu puteam înţelege ce se întâmplă cu mine, fiindcă nu mă puteam trezi din somn. Parcă aş fi fost blocată acolo, iar încercările mele de a evada erau în zadar. Gândurile negre mă învăluiau şi mai mult. Aşteptam un miracol pentru scăpa din această închisoare naturală, dar se tot amâna aceasta. Îmi domină corpul. Mă făcea să tremur. Să mă ajute cineva să scap de ea, căci nu mai suport. SOS !
Parcă era totul bine, adică ok. Acum de ce nu poate să continue ca în trecut ? De ce acest om poate să ruine totul, fără ca nimeni să nu-l oprească ? E posibil ca cineva sa-şi bată joc de inimile multor oameni fără să fie pedepsit ? Treziţi-mă, vă rog ! De ce nu vine nimeni să mă trezească din acest coşmar ? Cât să mai sufăr ?
Sunt atât de oribile aceste clipe, încât aş da orice să nu mă mai chinuie niciodată. Peste tot unde îmi întorceam privirea era el, acel om care arăta cu degetul cum mă va distruge. Gesturile lui erau revoltătoare, dar nimic nu-i putea sta în cale. Pe o tăbliţă mică marca cu degetul unde mă va răni, neştiind că numai atingerea lui deja provoacă durere. Toţi priveau ca pe o glumă toate astea, dar nu era deloc astfel.
Unde au rămas momentele de fericire şi beatitudine?
Liniştea nu-şi face apariţia printre gândurile mele. Devin prea vulnerabilă şi asta-l poate ajuta să realizeze ceea ce a început. Ce să fac? Lumea nu mai distinge binele de rău şi nu pot să le dechid ochii. Eu nici măcar pe ai mei nu eram în stare să-i deschid. Sângele fierbea prin vene. Mă urmărea peste tot. Îi simţeam prezenţa oriunde, dar nu îndrăzneam să întorc capul. Uneori mă lăsa în pace, dar nu era suficient timp pentru a realiza că nu mai e. De îndată ce percepeam asta, reapărea. Avea un chip întunecat, părul deja încărunţit, ca la o oaie, o privire crudă, dar ascunsă după un perete de seninătate, încât puţini care-l străbăteau, mişcările necontrolate erau o reacţie a creierului său, având în vedere că vântul şuiera în interior, iar zâmbetul său fals era prezent oricând pe faţa aia de cioban. Toate acestea făceau parte din portretul lui. Avea tot ce îşi doreşte, dar îi lipsea unul singur pentru a fi pe deplin mulţumit, şi aceasta era inima mea. Visa noaptea cum e mâinile sale şi cum o distruge încet şi sigur. Deveneam din ce în ce mai tensionată, fiindcă eram în pericol. Nici acum nu pot înţelege cum a reuşit să-i ducă de nas pe-atîţia, mai ales că acele persoane erau de încredere şi destul de inteligente. Poate a reuşit să-i convingă prin simplu fapt că-i asigura de binele meu ulterior ?! Nu pot dezlega acest mister, dar nici ierta pe oamenii respectivi. M-au lăsat pradă lui, fără acordul meu. Am rămas singură în faţa unui uragan puturos. Nu ştiu dacă e o conincidenţă, dar orice îl caracteriza era legat cumva de ovine. Cum să nu-i simţi prezenţa, dacă putea a oi ?! Am început a tremura, deoarece atingerea lui era insuportabilă. Ştiam ce va urma, dar încercam să evit aceasta. Speram într-o minune şi tot priveam la cer, de parcă de acolo urma să fie scăparea. Mai frumos decât atunci nu cred că văzusem vreodată cerul. Era splendid. Avea un albastru neobişnuit. Încercam sa-nţeleg ce-l face special, dar nu puteam percepe. Era lângă mine şi mă privea dubios. Oare acum o fi momentul ? Nu aveam de unde şti urmarea. Am încercat să mă calmez, dar interesant era că nu mai era nevoie, fiindcă bătăile inimii încetiniseră deja. Privirea mi-era înceţoşată, iar braţele imobilizate, dar eu oricum eram liniştită. O ultimă privire a fost îndreptată spre cer şi numai atunci am înţeles specificul bolţii, era lipsit de stele-n noapte. O singură lovitură fusese necesară pentru a mă omorî, dar refuz să cred că am murit, pentru că coşmarul luase sfârşit. Deşteptătorul a fost salvatorul meu şi îi voi fi mereu recunoscătoare, fiindcă nu cred că aş fi putut trăi clipele în care acel om mi-ar fi distrus tot ce am mai scump pe lume, inima. Tot ce mi-a rămas din acest vis e imaginea unui cer fără stele, dar nu mă agit, fiindcă ştiu sigur că Steaua e ascunsă-n inima mea.

 

11.10.11

De luni întregi auzeam că se tot vorbeşte de inaugurarea Cluj Arena. Eram mult prea departe să pot visa ca să fiu un mic spectator la acest eveniment important. Zic important pentru că nu în fiecare zi, an, se poate de trăit aşa ceva, mai ales în România.
Cum mi-e aproape de suflet tot ce mişună în lumea sportului, eram curioasă să ajung aici, într-un oraş european şi cu un spirit deosebit. Aşa mi-a fost soarta, ca după un timp să ajung să trăiesc în acest spirit. Am ajuns să cunosc o lume frumoasă şi mai ales să fiu o mică părticică a unui eveniment sportiv important. Entuziasmul era prezent în suflet, iar paşii ce se apropiau de arenă erau mult prea grăbiţi. Era chiar lângă mine şi privirea nu putea decât să soarbă plăcerea de a vedea un astfel de stadion. Multă lume, şi cu aceeaşi privire în ochi, se tot aduna, să fie prezentă la spectacol. Totul a debutat cu interpretarea magistrală a Filarmonicii de Stat Transilvania a “Gaudeamus igitur” şi imnul echipei “U” Cluj, care e cel mai vechi din România, compus în 1943. Pasiunea clujenilor pentru aceste culori m-a impresionat enorm, fiindcă tradiţia “şepcilor roşii” îţi impune un respect neobişnuit. A urmat apoi un tur al juniorilor alb-negrilor, dar mai ales precedată fiind de parada fostelor glorii, care au format la mijlocul terenului, un lanţ uman în formă de “U”. Mai târziu a venit şi rândul actualei echipe a clujenilor să-şi salute fanii, care au emoţionat pe toţi cu mesajele lor:”Viaţa asta ţin cu “U” şi “O nouă casă, un nou început, dar niciodată nu vom uita de trecut”. Cel mai original a fost că jucătorii fuseseră îmbrăcaţi în tricouri cu şiret la gât, cu şapcă roşie pe cap, replica acelora din 1919, la primul lor meci jucat, ţinând în mâini un banner cu mesajul:”29.01.2009,asta a fost ziua în care voi aţi făcut să renaştem şi prin voi să trăim în fiecare zi!Onoare şi respect!Slavă vouă! Numai “U”!”. Vocea peluzei a împânzit toată grandoarea stadionului, iar oamenii tot mai îmbujoraţi, se simţeau ca nişte protagonişti importanţi ai evenimentului. Toţi împreună am realizat o coregrafie specială pentru meciul de inaugurare. Dacă la peluza 1 spectatorii au îmbrăcat tricouri colorate, formând un tricolor imens, la cealaltă peluză, galeria a afişat un banner imens prin care a încercat să explice semnificaţia simbolului “U”: “Născut din avântul marii iubiri, a format caractere adevărate, zvâcnire românească a întregii societăţi, nu a promovat false celebrităţi, a inspirat generaţii întregi de jucători şi oferă viitorului o pildă să treacă peste orice greutăţi datorită acestor particularităţi”.
Pe teren a existat o singură echipă, Kuban, care a dominat meciul de la fluierul de start, până la final, dar sărbătoarea din tribune nu a putut fi deloc perturbată nici măcar de cele 4 goluri primite de alb-negri. Poate că fiecare dintre spectatori şi-ar fi dorit să vadă mult mai mult, dar spectacolul focurilor de artificii au stins orice idei negative. Astfel s-a finisat o seară de octombrie undeva prin centrul Clujului sentimental. Impresia lăsată este una foarte frumoasă, fiindcă nu cred că ar fi fost la fel în orice alt oraş din România, iar orice altă echipă nu se poate compara cu “U”, care are o arhivă destul de suferindă, având doar un singur trofeu în palmares, şi totuşi au un suflet imens alb pe negru, în care se regăsesc majoritatea ardelenilor reveniţi deja acasă.

 

Dezamăgire

Pînă nu demult sensul acestui cuvînt îl știam din dicționarul explicativ, la fel ca a multor alte cuvinte neimportante, da iată că viața mi-a demonstrat că acest cuvînt poate distruge orice și oricînd…
Totul a pornit de la mine, de la naivitatea mea plăpîndă, de la bunătatea mea din suflet, de la o încredere oarbă ce acum și-a extins la maxim rădăcinele in trup…
Credeam în realități, care s-au adeverit a fi basme, și nu înțeleg cauza…
Nici nu cred c-o voi înțelege vreodată, cert e că m-a ruinat în interior, a tăiat tot ceea ce construisem eu de un timp îndelungat, m-a pustiit…
M-am săturat de gînduri și trăiri ce mă duc doar în eroare, m-am săturat de încrederea acordată oamenilor ce nu o merită, m-am săturat să ajut oamenii, care nu au nevoie de acest ajutor, m-am săturat să visez, m-am săturat să plîng din pricina altora, m-am săturat să plîng că această dezamăgire accelerează spre a-mi distruge inima…
Acum am ajuns să consider că sunt o proastă, deoarece nu am putut deschide ochii mai devreme asupra unor lucruri…
Acum înțeleg că e numai vina mea în tot ceea ce îmi aduce suferință acum…
Acum ajung să înțeleg cu adevărat lumea…
De acum începe schimbarea în mine și sper ca să nu existe piedici, care să ma oprească din drum, căci atunci voi ajunge să sufăr la infinit în tăcere…
De cîte ori auzeam prin împrejurimi, că prietenia nu există, există doar interes și fățărnicie, și acum ajung să trăiesc clipele adevărului unic, în care fiecare om ajunge să fie fericit doar luptînd și nimicind fără milă tot viul aproape de el…
E atît de greu să trăiești cu o durere fără leac…La mine abia e începutul, dar doar de mine depinde dacă va continua în aceeași intensitate sau mai puțin chinuitor…
Sper să nu reîntîlnesc dezamăgirea, nu vreau să mai aud de ea sau s-o mai simt, fiindcă nu merit…
Păcat că cineva nu ține cont de reversibilitatea acestui sentiment sumbru, păcat că cineva nu realizează importanța existenței unei ființe de încredere alături, păcat că cineva va-nțelege prea tîrziu, păcat că a ajuns să fie astfel lumea, păcat că mai existăm într-o lume fără de culoare și frumusețe…

 

Lacrimi în lut

Privesc la cer și încerc să cerșesc lumina stelelor de foc…
E atît de frumos încît mă afund în imaginea unui uriaș albastru, plin cu diamante…
Nu-mi pot lua ochii, iar ei caută adevărul, ei caută luna cea ascunsă, ei caută bucata de pămînt lăsată în univers de noi, ei caută să înțeleagă esența acestei despărțiri, dar în zadar, fiindcă pe cer nu sunt expuse scrierile vieții, ci doar niște semne enigmatice ale unei lumi îndepărtate…
N-o pot găsi în oceanul sclipitor și mă doare…
Mi-e greu să mă gîndesc că altcineva poate privi acum spre lună, situat în altă parte a lumii, iar eu suferind nu-i pot cerceta frumusețea…
De ce aici din Basarabia nu se vede luna?
Încerc să caut prin gîndurile mele răspuns la această întrebare, dar totuși multe rămîn nedeslușite și aceasta mă îngrozește…
Nu sunt vinovată cu nimic că m-am născut aici, ba chiar sunt mîndră că aceasta e patria mea, dar ceea ce mă macină în interior este că patria mea nu e întregită…
Mă simt rănită și fără tihnă, deoarece sufletul meu e împărțit în valuri de ceață și smog, din cauza unor bariere create de oameni falși…
La fel cum luna este satelitul natural al Terrei, astfel am devenit și noi în scurt timp, dar satelitul pentru mai multe state…
Suntem trup din trupul ei, al României, rupt din interesele altora fără milă și cumpătare…
Această parte a trupului a sîngerat și continuă să sîngereze pînă cînd nu va face un tot întreg…
Știu că e practic ireală această unire, au trecut mult prea mulți ani, s-au perindat multe generații, s-au creat mult prea multe impedimente între oameni, s-au schimbat împrejurimile, s-au dispersat mult prea multe datini, s-au diversificat tradițiile de odinioară, dar oricît de multe nu s-ar fi metamorfozat între aceste două maluri identice, inima lor va bate la unison și le va uni pentru totdeauna…
Similitudinea dintre Basarabia și Lună este egală și nu oricine o poate zări…
Splendoarea Lunii este unică, la fel cum cea a Basarabiei…
Lumina sa ne este călăuză în noapte, oriunde nu ne-am afla sau cît de singuri nu am fi, la fel cum ne încălzește firile acest ținut magic, Basarabia…
Așa cum pe Lună toți o privesc și o caută în noaptea, dar la puțini le pasă de cursul ei în Univers, astfel a ajuns a fi și Basarabia, care este privită de sus cu multă atenție și curiozitate, răsfoind întreg parcursul ei înmiresmat a unor pagini pline de noroi și-întunecime…
Tot se încearcă a ajunge pînă la Lună și a-i dezvălui enigma, dar nimeni nu realizează că cheia la lacătul ei este în magma Pămîntului, iar orice încercare este doar un eșec profund, deasemenea Basarabia a ajuns să fie în centru tuturor intereselor și încercărilor, spre a-i destăinui adevărul îngropat…Acești oameni nu înțeleg că pe măsură ce ne subminează mai mult, cu atît adevărul se va scufunda în cenușa din vulcanul românesc…
E dureros faptul că, la fel cum Luna departe de planeta vie și-a creat un mic univers al său, astfel și Basarabia, acest suflet rupt se regenerează în liniște, departe de România…
Această depărtare e creată de fiecare din noi odată ce uităm istoria, uităm rădăcinile noastre, uităm de strămoșii noștri, care au scris cu lacrimi în lut pe acest pămînt, unde noi creștem și înflorim spre culmile vieții…
Nu trebuie de învinovățit pe alții de această despărțire, trebuie să privim corect la faptele noastre de astăzi și cele care vor fi consecințele unor gînduri lașe și seci pe viitor, dar noi nu vom aprecia just ceea ce înfăptuim, ci doar generațiile viitoare…
Atunci pe noi ne vor învinui pentru stagnarea acțiunilor de unire…
Lipsa de reacţie ne costă şi încă nu conştientizăm cîte am putea realiza făcînd un simplu pas înainte, nimic mai mult. Această lipsă de reacţie a devenit în timp nepăsare. O nepăsare care doare, care nu poate fi înţelesă…
Nu pot să înţeleg cum s-a ajuns aici, dar mai ales de ce nu se face ceva. Am uitat cine am fost, cine sîntem şi cine putem fi şi ne-am mulţumit cu puţin, ne-am mulţumit cu nimic…
Atît timp cît sîntem la ani lumină unii de ceilalţi, deşi ne aflăm la doar un pas distanţă, nu vom avea nimic, vom avea doar lacrimi în lut…